Revelatie, FREE, jurnal, NELIMITAT

Am plecat de la mama de la spital si am coborat la metrou. Tren care sa ma duca spre lumea reala, urata si murdara. Doar ca obosita de atatea ganduri m-am asezat pe un scaun, in statie, sa citesc ultimele pagini (era sa scriu spatii goale, in loc de pagini) ale cartii pe care o port cu mine.

La un moment data am simtit ca parca doi ochi se uitau insistent la mine. Nu era nimeni pe peron, ci doar o reclama pe care scria mare de tot NELIMITAT. Aproape ca ma copleseau literele. Insa, pata de culoare pe care o simteam cu coada ochiului, in stanga, m-a atras, ba chiar aproape m-a obligat sa ma uit spre partea aceea.

Uite asa observ reclama cu totul. Vad ochi aproape inlacrimati care spun: „Adevarata valoare sta …” … si imi sare privirea catre mainilece se afla in stare defensiva si ma fac sa inteleg ca este vorba despre furia si totodata resemnarea ca nu vedem „… lucrurile simple”. Gesturi doar, fara pantomima, fara complicatie. Asa cum ar fi sa cauti un om si sa intrebi: Ce faci? Fiecare alege sa raspunda cum vrea, cum simte sau crede ca i se cere.

Mama spune mereu ca „ochii sunt oglinda sufletului”, si acum cred ca sa e.

De o saptamana cobor in statia asta de metrou si vad reclama asta. Dar nu am observat-o „de tot”. De cate ori ma uit nu e reclama, e mai degraba un strigat de furie;” intoarceti-va catre lucrurile simple si asa veti gasi adevarata valoare a vietii. Iar „lucrurile simple” sunt „NELIMITATE” si „FREE”. Iar acest nelimitat incepe de la 8,8 euro. Opt este infinitul ridicat pe verticala. Orizontala lucrurilor simple. De doua oari infinitul este aici. Odata pentru valoare si alta data pentru gestul venit din suflet, fara complicatii, imbranceli sau impunsaturi. Poate fara cuvinte inutile.

Degeaba e „FREE” si „NELIMITAT” daca infinitul de cuvinte ne departeaza de esenta.

Asa ca inainte de a urca in metrou multumesc acestei doamne ce reprezinta cu mandrie teatrul, ba nu, chiar arta romaneasca.

O binecuvantez pentru ca ne-a mai invitat odata sa ne cercetam sufletul.

Nu am sa iau acest abonament al acestei corporatii dar am sa iau tot ce pot din aceasta reclama. Am sa iau invatatura asta primita de la doi ochi aproape scaldati in lacrimi. Ochi care spun „invata odata sa traiesti <<NELIMITAT>> si <<FREE>>. Nu ai nevoie de nimic si de nimeni pentru asta.

Exista un dar, o intrebare in toata reclama asta: Unde lasam balastul pentru a ramane „simplu”?

Scaunele, vanzatoarea … si comedia “umana” prezentata de doi ingeri

Daca e marti, e zi interesanta, de asta sunt sigura.  A inceput ca orice zi in care nu banuiam ca programul meu va fi altul decat imi programasem. Totul a inceput cu cateva zile inainte, atunci am vorbit cu duhovnicul meu care stiind ce e cu mine mi-a recomandat doua carti si mi-a spus: “ai sa le citesti pe nerasuflete si uite asa incetul cu incetul are sa iti treaca nebunia din cap” . Cand am plecat zic: ete na, nu cred asta. Doar ca se pare ca ma stie mai bine decat ma stiu eu. Ce sa fac am cumparat cartile “Nebunul” de Savatie Bastovoi si “Jurnal” de Oana Pellea. Am inceput cu “Nebunul” pentru ca eram sigura ca totul e o nebunie si in plus, toata lumea spunea ca “Jurnalul” e genial (nu credeam asta pentru ca de prea multe ori m-am fript cand am ascultat “genialitatea altora”). De la primele randuri, “nebunul” m-a captivat nu mi-a mai trebuit nimic pana nu am terminat cartea. Apoi cu strangere de inima am trecut la urmatorul punct din fisa mea. Aoleu, mai rau a fost caci cartea asta era mult mai voluminoasa si mi-a anulat tot programul din acea zi. Iar in urmatoarea am avut o “conversatie” SMS-istica foarte agreabila, adica mai mult eu am scris. problema e ca eu vroiam sa aflu adresa de mail si sa multumesc, doar ca am gasit doar un numar de telefon. Din experienta stiu ca numarul de telefon al persoanelor cunoscute e greu de gasit, uneori chiar imposibil. Dar eu am avut noroc – punct ochit, punct lovit. Si uite asa am ajuns sa merg la teatru, decizie luata de la o ora la alta. Doar ca aventura a fost pe masura piesei: “Scaunele” de Eugen Ionescu in conditiile in care mai erau doar cateva ore pana incepea reprezentatia. “Scaunele” lui Ionescu am citit-o acum vreo 10 ani si mi-a placut foarte tare.  Stiam de pe net ca se joaca la Bulandra. Oki, merg la sala Izvor unde am mai fost de atatea ori. Este ora 16 si intru in cladirea teatrului. Am salutat-o pe vanzatoarea de la casa de bilete, ca un om civilizat ce sunt:

- Buna ziua, mi se raspunde, la fel de politicos si serios.

- As dori un bilet la piesa “Scaunele”.

- Sunteti sigura, imi raspunde angajata teatrului si o bufneste rasul.

- Sigur ca da, spun eu uimita de atitudinea ei, doar ca iar o apuca rasul.

- Bine dar ce loc vreti, si imi arata un ecran.

- Unul bun, ca sa pot vedea si auzi bine, Doamne parca spuneam povesti :).

De data asta doar imi da biletul foarte serioasa. Odata terminata procedura dau sa plecdar imi aduc aminte ca am vazut pe bilet sala Toma Caragiu si nu stiu unde este, asa ca intreb unde e sala. Explicatia a fost pe masura intrebarii. Dupa ce ma lamureste unde trebuie sa ajung ii multumesc si dau sa plec, insa doamna ma opreste:

- Este ora 16 sa va grabiti, caci la ora 19 incepe.

- Da sigur, am sa merg pe jos pana in Romana caci nu fac mai mult de 45 de minute.

- Da, dar sa va grabiti altfel nu veti putea intra la spectacol.

Ies grabita si tot drumul pana in Romana m-am intrebat, oare cine ia bilet la teatru doar asa de chestie si sa nu intre in sala si de ce s-a amuzat asa tare plasatoarea de numele spectacolului.

Imagine

Cine stie, imi zic poate ca doamna de la teatru a vazut piesa si i s-a parut o comedie buna. Doar ca din cate imi aduc aminte cand l-am citit pe Eugen Ionescu nu m-a amuzat asa de tare, ba mi-a venit sa plang de cateva ori. Sau poate eu nu mai stiu si deci e musai sa vad piesa. Si totusi articolele pe care le-am gasit pe net nu vorbeau despre veselie, poate mai degraba despre cinism si absurd.

Cand e sa merg la un spectacol mai mult decat laudat, am o retinere. Am patit-o de curand, atunci imi venea sa ies din sala, dar ghinion ca eram fix la mijlocul randului. Asa ca asta a fost. Mama are o vorba “sa nu te duci la pomul laudat cu sacul”. Doar ca la finalul acestei piese mi-a parut rau ca “nu am luat mai multi saci cu mine”. :)

A fost un regal. Am urmarit-o pe Oana Pellea in filme si in cateva interviuri, foarte putine ce e drept, dar nu am vazut-o in spectacole live, unde simti emotia, unde simti energia acelei piese. Aceeasi placere a fost sa il vad si pe Razvan Vasilescu live. Am avut senzatia de cateva ori ca vad doi intelepti care ne vorbesc despre conditia umana. Da, m-a impresionat.

Acolo lipiti de pereti Oana Pellea si Razvan Vasilescu mi s-au parut a fi doi ingeri pierduti printre cuvintele scrise fara noima pe butaforie. Litere si cuvinte au fost aici sortite esecului pentru ca nu au salvat pe nimeni. Iar noi, din “scaunele” noastre,  am privit sfarsitul inevitabil de care suntem si noi vinovati. Eu cred in ingeri. Cand ii vad aici pe Pamant incerc sa fiu in preajma lor. Ai multe de invatat de la ei , chiar si un zambet sau o incruntare spun mai multe decat o carte “comerciala” pe care o citesti in fuga si din plictis.

De la spectacolul asta pleci cu nenumarate intrebari, iar gandurile iti dau tarcoale in incercarea de a gasi raspunsuri. Credem ca salvam lumea, in diferite moduri, insa ne pierdem in amanunte, iar cand e sa ne exprimam … nu mai avem cu ce, vocea a disparut.

A fost o placuta surpriza sa ii vad pe Oana Pellea si pe Razvan Vasilescu jucand in piesa asta care e foarte complicata si metafizica. Mi s-a parut foarte tare “discursul” despre resturile a ceea ce credem ca suntem. In plus, dialogul dintre cei doi a fost magic si “foarte” vizual. Si da, a fost si gluma.. deci de asta s-a amuzat doamna plasatoare.

Personajele au fost sustinute  de tinuta celor doi batrani. Imbracamintea a fost si ea sugestiva. Daca el, batranul amintea de eleganta de alta data, ea, batrana isi prezenta viziunea cinica asupra vietii, inclusiv prin obiectele vestimentare purtate uneori cu mandrie, alte ori cu rusine. Ma rog ciorapii rosii, grosolani, parca frizau grotescul sau poate absurdul care atunci avea sens.

Pot, la final,  doar sa multumesc acestor extraordinari artisti. Ma ma inchin in fata talentului lor.

Imagine

Vampirul indragostit de borcanul cu miere

Sunt disperata si sunt precum un vampir. Vreau ceva dulce.  Cat mai dulce si mai dulce daca se poate. Si ghininion nu am nimic in casa, poate doar un borcat cu miere in care zace indiferent un fagure.

Ei bine dupa o ora de tortura trebuie sa imi iau doza de “sange” care se numeste azi, miere. Dar nu pot asa sa dau buzna pentru ca imi dau tarcoale procesele de constiinta e ora 1 noaptea si eu mananc dulce. Clar s-a dus naibii tot efortul meu de a invinge “dulcele” . Asa ca dau si eu ture -ture borcanului meu cu miere si astept incuviintarea nebuniei mele. O primesc de la o prietena asa ca declar borcanului dragoste eterna … dar numai dupa ce il voi devora.

Vai ce extraordinara poate fi placerea vinovata a promisiunii incalcate. Fie denumita placerea mea borcan cu miere. :D

Cred ca m-am indragostit de Sibiu

Am descoperit ca imi place foarte mult Hermannstadt. Cred ca am sa fac o sesiune de mazgaleli pe strazile fara numar. Fotografii am facut si am sa mai fac. Am sa vin pe nestiute ca Sibiul sa nu ma simta si am sa surprind ce  e mai frumos, romantic si nestiut pentru el si pentru mine. Am gasit veselia si energia de care aveam nevoie asa ca … Sibiuleeeeee! Pregateste-te vei fi surprins!

Flacara din suflet .. arde, mistuie.. purifica

Paznicul perfect

si inca unul devotat si permisiv :D

fotografiile mele

Călin(a) file din povestea .. filosofică

„… Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,
Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic
Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;
De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot .
Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetătuie. …” (Mihai Eminescu “Călin file din Poveste”)

Îl iubesc pe Eminescu şi tot ceea ce a scris. Dar nu el, poetul e subiectul, ci o persoană cu nume de poveste care mi-a apărut în cale în aceste zile. Uitasem odată de ea. Dar viaţa nu te lasă să uiţi ceea ce nu trebuie să uiţi. Aşadar atunci când este nevoie ceva sau cineva are grijă .. de tot. Aşa că multe s-au întâmplat în ultimele zile.

M-am reapucat de desenat şi cred ca am să pun din nou mâna pe o pensulă şi pe tuş, acuarelă sau poate ulei. Nu ştiu încă ce va fi, dar un lucru e sigur: Când decizi că trebuie schimbat ceva chiar schimbi. Şi toate se prăvălesc de parcă nu le mai poţi ţine pasul.

Aşa e cu mine acum. Povestea mea se schimbă, se transformă, renaşte ca pasărea phoenix. Nici chiar eu nu ştiu ce va fi peste puţin timp. Apoi cred ca Dumnezeu s-a îndurat de mine şi mi-a scos în cale oameni „de poveste” cu nume de poveşti. Oameni de la care am învăţat destule cât pentru o viaţă de trăit … şi încă neterminată. Unul din acesti oameni e Călina. Coborâtă din poeziile lui Eminescu. Din acel Eminescu filosof. Iubesc filosofia şi am spus-o mereu. Ba nu, am să o spun mereu şi mereu. Dar numle venit din poveste m-a provocat intelectual cum de mult nu s-a mai întâmplat. Vreau să o contrazic. Sigur există femei care „au născut” curente. Simone de Beauvoir e una dintre ele, aşa cred eu. Mă refer strict la „feminism”. Şi cred că în volumul Le Deuxième sexe (Al doilea sex, publicat în 1949) se găseşte prima încercare de structurare teoretică exhaustivă a tematicii feministe. Deci, poate că şi femeile au aşa „din când în când coaie”. Călina ştii la ce mă refer :). Am să dau şi un exemplu apropos de teoriile soţiei lui Sartre. „Nu te naşti, ci devii femeie. Niciun destin biologic, psihic, economic nu defineşte înfăţişarea pe care şi-o asumă în mijlocul societăţii femela speciei umane; ansamblul civilizaţiei elaborează acest produs intermediar între mascul şi castrat care este îndeobşte calificat drept feminin” e tot din cartea „Al doilea sex. Mai cred apoi că alături de Kierkegaard (iniţiatorul existentialismului) pot sta Jean Paul Satre, Husserl și Heidegger, Maurice Merleau-Ponty dar şi Simone de Beauvoir. Bine sunt multe de spus despre soţia lui Sartre dar mă opresc aici pentru că trebuie să mulţumesc. Teo draga, mulţumesc că mi-ai dat un număr de telefon care a însemnat o cotitură în viaţa mea din ultima perioadă. Acel număr de telefon m-a făcut să descopăr că pe lumea asta mai sunt oameni asemănători mie. Ciudaţi în felul lor dar extrem de frumoşi în interior.
Aşa că azi încerc ceva nou.